Puțin despre Invidie… Știți, se simte!

359

Mereu am avut intuiția de stâncă, de neclintit. Am simțit oamenii. I-am citit pe fiecare de la prima până la ultima privire. Da, la oamenii sensibiliintuiția e o forță, mai mult decât un atu. Și un mijloc de selecție a apropiaților, ca formă de apărare. La fel de bine, miros invidia și oportuniștii. Dar, dacă închid ochii pe moment, nu înseamnă că nu știu, nu văd, nu simt, nu miroase… Căci, da, în caz că nu știați, invidia se simte, ba chiar miroase de la o poștă. Foarte urât miroase. Un miros care persistă.  Pute și se împute totodată. Se simte, așa cum simți un om care se bucură din suflet pentru reușitele tale. Și nu e cea mai OK postură în care te așezi când alegi să îți expui astfel de gânduri. Practic, niciuna dintre părți nu câștigă nimic din astfel de refulări… Ba chiar pe tine, ca om, te plasează automat pe o treaptă inferioară.  Nu poți fi fericit când invidiezi.

Știu că mulți nu-și dau nici măcar seama că invidia lor se simte, nici chiar ei nu și-o observă, dar e atât de penibil să ajungi într-o asemenea situație, să-ți simtă celălalt invidia mai bine decât încerci chiar tu să ți-o maschezi

Am fost felicitată adesea, pentru diverse reușite,  dar atât de puține vorbe le-am simțit a fi sincere.  Dintre toate bravourile primite, sunt unele care, dincolo de iritare, au ajuns chiar mai mult să mă amuze din cauza situației ingrate în care reușesc să ne pună ca oameni care interacționează la un moment dat (de fapt, mai ales pe emițător). Mi s-a întâmplat recent, de exemplu, ca, după multe perieri, gudureli și laude ori săpături după interese pe lângă mine, spre satisfacerea de curiozități, să aud ceva cam așa:  „Mă bucur că ai reușit ce ți-ai propus. Era normal să reușești, că ești ambițioasă.”
Nu știu cum sună în general unele lucruri de-astea pentru unii, dar mie nu-mi plac. Când ne vorbim prea puțin, dar mă cunoști îndeajuns ca să știi că nu-mi ies lucrurile doar pentru că sunt… „ambițioasă”, pentru că, deh, ai avut ocazia în trecut să afli sau să asiști la mai multe reușite de-ale mele și știi, deci, cum I do things my way, mă irită să-mi spui că mi-au ieșit lucrurile – unele foarte importante, da! – așa cum am vrut, pentru că sunt o fire ambițioasă. Ambiția nu-i suficientă și m-aș bucura să mă aprecieze oamenii și pentru ce sunt și ce pot. Pentru că, dacă reușești în ceva, nu e doar că ai o ambiție de fier, dar mai ai și ceva al tău propriu, care te ghidează – adesea, se numește talent, inteligență, dedicare, și se asezonează întotdeauna cu muuuultă muncă, pentru ca unul să vină să-ți spună că ai reușit doar din… ambiție.

Sunt convinsă că, transpuse astfel, vorbele astea nu sună mai deloc urât sau pornite din invidie, dar privite prin ochii mei, prin prisma unui om care cunoaște cât de cât persoana care mi se adresează și care simte omul prin toți porii, sunt niște „felicitări” de om pe care-l roade sămânța invidiei. Mai ales că nu eu m-am lăudat ție, ci tu m-ai întrebat de viață. Și apoi mi-ai trântit-o cu concluzii pe jumătate.  Apreciez de mii de ori un om care nu felicită de fel sau deloc decât pe unul care aruncă niște felicitări cu juma’ de gură ori care trage concluzii doar pe sfert, după ce, tot el/ea, m-a întrebat de viață. Oricum , pentru oameni de acest fel, indiferent ce ai face, niciodată nu e ceva suficient de grozav care să merite aprecierea lor totală sau sinceră. Ei mereu se cred superiori dar, în subconștient, știu că nu-ți ajung nici la degetul mic, și de aici frustrarea. Mereu vor avea vorbe urâte de aruncat,  jumătăți de aprecieri – și nici astea sincere.

Să ne înțelegem, nu mor să fiu flatată, răsfățată, încerc să mă păstrez cât mai modestă – și cine mă cunoaște cu adevărat, știe bine acest lucru; știu să apreciez complimentele sincere și felicitările și, mnah, în orice caz, nu le aștept de la persoane cu care nu prea am tangență (în ultima vreme). Și celor care-și pierd propria viață cu invidie și ciudă, le doresc să treacă și ei prin ce am trecut și eu, și alții cărora le ies planurile, ca să ajungă și ei, la rândul lor, să fie invidiați pentru succesele lor. Pentru că de la a dori să ai succes până la a-l obține sunt obstacole mii, și grele. Cam așa:

(Și pe lista de mai sus aș trece și ura/invidia celorlalți, că, deh, până nu-ți pun oamenii piedici, nu poți spune că ai trecut chiar prin toate etapele de construire a succesului.  😉 )

Pentru că astea sunt lucrurile cu care merită să-ți ocupi viața, nu cu ograda vecinului, cu succesele ori eșecurile sale. Și pentru că nu vă poate ieși nici măcar invidia, căci, în fond, invidia e tot o formă ascunsă de admirație, după cum citeam cândva undeva…

 

 

citeste si…

3 COMENTARII

Lasă un răspuns la Anonim Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here